Cultura ciupercii Hericium erinaceus

Imaginaţi-vă, că vă plimbaţi prin pădure, şi vedeţi nişte ţepi lungi, albi, atârnând de un copac, ca o barbă albă. La ce v-aţi gândi prima oară? Deşi există o mulţime de răspunsuri, este foarte probabil că aţi zărit o ciupercă denumita Hericium erinaceus. Specia desigur are mai multe denumiri, precum Coama Leului, Ciuperca Arici etc., legat mai ales de aspectul ei remarcabil. Se mai numeşte şi Yamabushiitake – exotic, atât numele, cât şi ciuperca.

În ce păduri ar trebui să vă plimbaţi pentru a putea vedea această specie? Mai ales păduri de fag, dar se găseşte şi în păduri de stejar, nuci, paltini. Deşi la noi în ţara este relativ rară şi din această cauză este considerată o specie protejată, habitatul este foarte variat.

            Cu atât mai mult, pentru că acum 60 de ani în China a început cultivarea ciupercii, la care s-a alăturat Japonia, şi apoi treptat şi alte ţări de pe alte continente.  Care este motivul pentru care oamenii nu s-au mulţumit doar cu specimene care se găsesc în natură, ci au dorit să reglementeze calitatea şi cantitatea producerii acestor bunătăţi? În primul rând faptul că aceste ciuperci sunt nişte bunătăţi. Hericium erinaceus este o ciupercă comestibila, al cărui gust este de foarte multe ori asociat cu cel al fructelor de mare. Există mai multe reţete – de la cele mai simple, până la cele mai exotice- care ne ajută să descoperim o adevărată comoară culinară în această specie. În al doilea rând complexitatea chimică oferă posibilitatea de a folosi ciuperca la scopuri medicinale. Conţinutul bogat în potasiu, zinc, fier, germaniu, fosfor, aminoacizi esenţiali, riboflavină, niacină şi diverse polizaharide, are un efect benefic asupra sistemului nervos, a sistemului imunitar şi a metabolismului.

Dacă ne-am convins de valoarea ciupercii, nu rămâne nimic altceva de făcut, decât să ne apucăm de cultivat. Procedeul în sine nu este unul complicat, şi poate fi efectuat chiar şi de începători. Pentru a avea o recoltă bogată şi sănătoasă, trebuie să asigurăm igiena, temperatura adecvata, umiditate relativ mare, oxigen şi lumină.

Pentru a cultiva aceasta ciuperca vom avea nevoie de rumeguş de foioase sau conifere îmbogăţit cu tărâţe de orez 20% pentru cultura in ciupercarie sau buşteni pentru cultura in natura. Ciupercile nu cresc bine pe subtraturi pasteurizate de aceea substratul se sterilizeaza inainte de inocularea cu miceliu. 

Incubare
În perioada de colonizare a substratului cu miceliu temperatura trebuie să fie între 20 -27 ° C, umiditatea relativă 95 – 100 %. Această perioadă ţine aproximativ 10 – 14 zile. 

Fructificare La fructificare condiţiile climatice trebuie modificate. Timp de 3 – 5 zile umiditatea trebuie menţinută la 95 – 100 %, dar temperatura trebuie scăzută la 10 – 15.6 ° C. De asemenea cantitatea de oxigen in incapere trebuie marita prin aport de aer proaspat. Ciupercile au nevoie de lumina pentru a fructifica care poate sa fie naturala sau artificiala [500 -  1000 lucsi].  În următoarele 4- 5 zile se produce fructificarea. Dupa fructificare umiditatea va fi scăzut uşor pâna la 90 – 95 %, şi temperatura ideală variază între 18 – 24(-27) ° C.

Depozitarea carpoforilor

După două săptămâni ciupercile pot fi recoltate şi păstrate în frigider la 4 ° C, pe o perioadă de două- trei zile. Pentru păstrare mai îndelungată este recomandată uscarea, congelarea sau  conservarea în borcane. Atât pentru uscare, cât şi pentru congelare ciupercile sunt tăiate în bucăţi de aproximativ 5 mm. În cazul în care uscăm feliile de ciuperci, trebuie să avem grijă la temperatură: peste 40 ° C putem pierde numeroase ingrediente preţioase.

Nu doar recolta, ci şi deeurile ramase in urma culturii acestei ciuperci [substrat uza] după ultima recoltă pot fi folosit in grădini, spaţii verzi sau poate fi folosit ca şi compost. Putem să avem surpriza, ca în anotimpurile calde să crească în grădină câteva ciuperci din compostul folosit.

            Există aşteptări grandioase privind beneficiile ciupercii Hericium erinaceus, nu numai pe plan culinar, ci şi pe plan medicinal. În tradiţia chineză ciuperca se foloseşte pentru a menţine integritatea a câtorva organe interne: rinich, stomac, splină, inimă şi ficat. Studii ştiinţifice evaluează efectul pozitiv în tratamentul cancerului, a disfuncţiilor cognitive, a ulcerului gastric  şi a diabetului zaharat. Eficienţa în tratamentul acestro boli nu este încă acreditată. Cert este, că în VI decenii ciuperca a ajuns mult apreciată la nivel mondial. Aşadar dacă dorim o gustare exotică ,sănătoasă şi uşor de crescut, putem să optăm pentru cultivarea speciei Coama Leului.

FI PRIMUL CARE AFLA NOUTATILE DIN CLUBUL CIUPERCARILOR Conecteaza-te cu noi!

Afla mai mult

Burete regal (Pleurotus eryngii)

Puţine dintre ciupercile aparţinând genului Pleurotus prezintă o aromă atât de lăudată precum cea a buretelui regal atunci când acesta este gătit. Uşor de cultivat această specie prezintă şi întrebuinţări terapeutice. În termeni de productivitate ciuperca este mai puţin productivă decât alte specii de Pleurotus din acest motiv cantitatea de miceliu la însămânţarea substratului celulozic este mai mare iar substratul (de obicei paie de graminee) se suplimentează cu nutrienţi. Totodată colonizarea substratului de către miceliu se face mai încet iar rezistența la dăunători este mai mică. În genere tulpinile de burete regal au nevoie de şoc termic (13 -18 °C). Față de alte specii cultivate de Pleurotus prezintă principalul avantaj că piciorul ciupercii este de consistență cărnoasă şi deci este consumabil.

În flora spontană creşte ca şi saprofită sau facultativ parazită pe o gamă largă de plante herbacee. Pleurotus eryngii include populaţii de ciuperci facultativ parazite pe rădăcini şi tulpini de umbelifere (familia Apiaceae, genurile Eryngium, Ferula, Ferulago, Cachrys, Laserpitium, Diplotaenia şi Elaeoselinum) apărând în grupuri de toamna până primăvara târziu. In România a fost semnalată toamna (octombrie-noiembrie) pe pajişti sau la marginea drumurilor. Arealul de distribuţie al Pleurotus eryngii-complex se întinde din zona Mediteraneană (Franţa, Italia, Israel, Liban, Maroc, Algeria, Cipru, Grecia, Spania, Slovenia) şi Europa centrală  (Austria, România, Slovacia, Olanda, Germania, Danemarca, Ungaria) până în Asia centrală (China, Kazachstan, Uzbekistan Tadzikistan, Turkmenistan, Iran, India, Japonia).

Fig. 1 Cultură de Pleurotus eryngii

Pleurotus eryngii include un complex ce cuprinde mai multe varietăţi şi subspecii care din punct de vedere macro- şi micromorfologic sunt relativ identice dar multe dintre acestea prezintă specificitate pentru un anumit tip de substrat sau urmează o distribuţie strâns corelată cu altitudinea şi totodată cu factorii de mediu prezenţi la aceste altitudini. Astfel se disting următoarele varietăţi: var. caespitosoterrestris, var. eryngii, var. elaeoselini, var. ferulae, var. ferulaginis, var. thapsiae, var. tingitanus, var. tuoliensis şi var. nebrodensis. Pleurotus eryngii sensu lato se află într-un plin proces de speciaţie simpatrică în mare parte datorită faptului că mulţi dintre taxonii ce aparţin acestui concept pe lângă faptul că au preferinţe ecologice diferite sunt şi parţial încrucişabili. De exemplu P. eryngii var. nebrodensis în urma unor studii moleculare a fost exclus din P. eryngii –complex actualmente această varietate fiind considerată de către micologi ca fiind o specie separată.

Pleurotus fuscus este specie considerată sinonim cu P. eryngii var. eryngii iar P. fuscus var. ferulae este sinonim cu P. eryngii var. ferulae. Aceste varietăţi prezintă grade diferite de colonizare a substratului lignocelulozic. De exemplu în urma unui studiu comparativ s-a observat că atât in vitro cât şi in vivo Pleurotus eryngii var. eryngii comparativ cu P. eryngii var. ferulae este un competitor mai bun şi prezintă o rată de colonizare mai rapidă a substratului lignocelulozic.

Pleurotus fuscus este specie considerată sinonim cu P. eryngii var. eryngii iar P. fuscus var. ferulae este sinonim cu P. eryngii var. ferulae. Aceste varietăţi prezintă grade diferite de colonizare a substratului lignocelulozic. De exemplu în urma unui studiu comparativ s-a observat că atât in vitro cât şi in vivo Pleurotus eryngii var. eryngii comparativ cu P. eryngii var. ferulae este un competitor mai bun şi prezintă o rată de colonizare mai rapidă a substratului lignocelulozic.

Descriere: Pălăria este iniţial convexă, treptat devenind extinsă şi cu depresie centrală, 2-17 cm în diametru, glabră, cu suprafaţa netedă prezentând o cuticulă greu detaşabilă de culoare gri spre brun, gălbuie sau ruginie. Lamelele sânt de culoare alb-gălbuie sau ocraceae, groase, relativ distante, puternic decurente pe picior. Piciorul este dispus central sau excentric, 4-8 x 1-3 cm în diametru, gros în partea superioară devenind din ce în ce mai subţire spre rădăcină, plin, neted, cărnos, alb cu nuanţe roz sau de aceeaşi culoare cu pălăria. Carnea este albă, de dimensiuni variabile cu gust excelent (de aici şi denumirea de ‚king oyster’ –eng.). Bazidiosporii sunt albi în masă. 

Alte specii de Pleurotus cu valoare comercială sânt: P. sajor-caju (P. pulmonarius), P. cystidiosus, P. ulmarius, P. populinus, P. euosmus şi P. tuber-regium. Dintre acestea aş aminti pe Pleurotus ulmarius (păstrăv de ulm, shirotamogitake –jap., elm oyster -eng) care este o ciuperca asemănătoare din punct de vedere morfologic cu P. ostreatus. Este o ciupercă ce poate să atingă dimensiuni destul de mari şi cu o rata de colonizare a substratului de cultura excelentă, asemănătoare cu ce întâlnim la ostreatus. Din păcate în natură se întâlneşte destul de rar, însă pe piață există tulpini disponibile. La noi este puțin probabil ca să găsim miceliu de P. ulmarius, de accea cel care vrea să cultive P. ulmarius trebuie să caute miceliu sau tulpini în SUA, Japonia sau alte țări în care această specie se cultivă şi se comercializează cu succes.

Pleurotus cystidiosus este larg răspândită în zona subtropicală şi tropicală. Este o specie unică deoarece miceliul acesteia e presărat cu conidii (= formă asexuată) care apar sub forma unor puncte de culoare neagră şi care pot fi uşor confundate cu dăunători cum sânt mucegaiurile de culoare închisă. Cultura acestei specii este relativ populară în SUA şi țările Asiatice. 

Afla mai mult

Burete crem-rosiatec (Pleurotus florida)

Uşor de cultivat Pleurotus florida după cum îi spune numele este o varietate de Pleurotus ostreatus termofilă (preferă căldura) originară din Florida (SUA) unde creşte în flora spontană şi care la momentul actual este cultivată în multe ţări din lume mai ales în țări cu climat mai aspru. Este o ciupercă saprofită pe trunchiuri de foioase la care produce putregaiul alb al lemnului. Exotică pentru România, această varietate se pretează a fi cultivată primăvara, vara şi toamna deoarece rezistă la temperaturi ridicate (20 – 32 °C) şi nu necesită şoc termic. Rata de colonizare a miceliului şi productivitatea este comparabilă cu cea întâlnită la Pleurotus ostreatus. 

Mulți cultivatori de ciuperci vorbesc despre Pleurotus florida însă puțini ştiu că denumirea de specie P. florida din punct de vedere ştiințific nu există. Este un ‚nomen nudum’ –lat. Ce este acceptat de latura ştiințifică (marea majoritate) este P. florida ca şi formă a lui P. ostreatus. Părerile în rândul micologilor sânt împărțite unii refuză să o clasifice ca şi aparținând lui P. ostreatus ci mai degrabă o consideră o specie aparte cu culoare şi preferințe de temperatură deosebite. Alții o consideră ca fiind subspecie a lui P. ostreatus spunând că există două grupuri: unul compatibil sexual cu P. ostreatus iar celălalt compatibil cu P. pulmonarius.  

Fig.3  Carpofori de Pleurotus florida

Descriere: Caracteristicile macro- şi micromorfologice sunt identice cu cele prezentate la  Pleurotus ostreatus exceptând faptul că ‚P. florida’ include tulpini la care ciupercile mature au o pălărie de culoare albă sau crem-roşiatică, aceasta fiind variabilă în funcţie de condiţiile de mediu(temperatura, intensitatea luminii, umiditatea, curenţii de aer, etc) din încăperea în care acestea sunt crescute. De exemplu pălăria ciupercii mature în condiţii de temperatură optimă (24 – 30 °C) este albicioasă-crem dar aceasta devine închisă la culoare (gri-albastrie uneori cu o nuanţă negriciosă) la temperaturi scăzute sau condiţii nefavorabile dezvoltării ciupercii. Culoarea pălăriei diferă în cadrul aceleiaşi tulpini şi funţie de stadiul dezvoltării ontogenetice a ciupercii. Astfel, primordiile în momentul apariţiei prezintă nuaţe de culoare închisă (gri-albăstriu) treptat odată cu maturarea aceasta se deschide la culoare devenind albicioasă-crem.

Afla mai mult

Burete roz (Pleurotus djamor)

Originară din zona tropicală şi subtropicală Pleurotus djamor alături de Pleurotus citrinopileatus face parte din genul de specii exotice cultivate la noi. Prezintă un aspect caracteristic asemănător cu P. ostreatus şi cuprinde un complex de varietăţi precum: var. cyathiformis (pălărie albă), var. djamor (pălărie albă), var. fuscopruinosus (pălărie pruinoasă de culoare închisă), var. fuscoroseus (pălărie brun-roză), var. roseus (pălărie roz) şi var. terricola (pălărie albă). Dintre toate aceste varietăţi cea mai mult apreciată de către cultivatorii de ciuperci este P. djamor var. roseus care este cu adevărat spectaculoasă prin culorea roz deschis (culoarea somonului) pe care o are. 

Dacă s-a spus despre Pleurotus eryngii că este cea mai gustoasă dintre speciile de Pleurotus cultivate atunci despre P. djamor var. roseus în mod evident se spune că este cea mai elegantă dintre acestea. Acest lucru se datorează în special culorii însă este bine de ştiut că aceasta variază în funcţie de tulpină, intensitatea luminii sau stadiul de dezvoltare. Se cultivă foarte uşor, fiind o specie tropicală este tolerantă la temperaturi ridicate, rata de colonizare a miceliului este rapidă iar productivitatea este mult mai ridicată decât cea întâlnită la alte specii de ciuperci. Chiar dacă culoarea se pierde în procesul de preparare culinară este o specie care merită toată atenţia cultivatorului de ciuperci. Această specie este larg distribuită în  zona tropicală şi subtropicală cuprinzând: Asia (Japonia, Malaesia, Thailanda, Vietnam), Africa, America de Nord (Mexic), America Centrală (Costa Rica), America de Sud (Argentina, Brazilia) şi Emisfera Sudică (Australia, Noua Zeelandă). În flora spontană creşte pe o gamă largă de esenţe foioase la care produce putregaiul alb al lemnului.

Fig.5  Carpofori de Pleurotus djamor (var. roseus)

Pleurotus djamor este o specie instabilă din punct de vedere taxonomic. Unele caracteristici macromorfologice distincte precum şi variaţii în ceea ce priveşte preferinţele de habitat ale unor exemplare recoltate în zone tropicale şi subtropicale face ca Pleurotus djamor să cuprindă un complex de varietăţi. Insă ceea ce complică poziţia taxonomică a acestei specii sunt asemănările foarte mari dintre aceasta şi alte specii de ciuperci. Din acest motiv Pleurotus djamor prezintă un concept de specie acceptat sub formă extinsă (Pleurotus djamor sensu lato) care pe baza unor studii de încrucişare şi comparaţii morfologice include specii precum: Pleurotus flabellatus, P. ostreatoroseus sau P. salmoneostramineus. Mulţi micologi la ora actuală încearcă să găsească soluţii pentru a clarifica poziţia taxonomică a multor specii problematice din punct de vedere taxonomic precum Pleurotus djamor sensu lato dar foarte puţini dintre aceştia reuşesc să le rezolve. Probabil un studiu amplu care să cuprindă exemplare recoltate din toată zona de distribuţie a acestei specii, identificarea şi  gruparea acestora pe varietăţi şi specii ţinând cont de caractere macro- şi micromorfologice solide, teste de încrucişare, analize moleculare, analize culturale, de habitat, etc ar face puţină ordine în problemele taxonomice ale acestei specii. Din păcate caracterele morfologice sunt evaluate diferit de către taxonomişti din acest motiv şi în taxonomie există dispute tocmai precum în politică. In mod probabil mai multe studii de acest gen care ar da concluzii apropiate ar reuşi să elucideze poziţia taxonomică a multor specii problematice.

Descriere: Pălăria iniţial convexă, spatulat-flabeliformă, cu vârsta extinzându-se orizontal, sau adoptând o formă de cupă, 2,5-7 x 2-5 cm în diametru, cu suprafaţa netedă, glabră, de culoare variabilă în funţie de varietate: (a) var. roseus: în stadiu tânăr de culoare roşiatic-roz treptat decolorându-se spre roz-deschis (culoarea somonului) sau alb-gălbui la maturitate; (b) var. djamor: albă în stadiu proaspăt şi brună când este uscată; (c) var. cyanthiformis: brună în stadiu proaspăt şi deschisă la culoare în stare uscată. Lamelele sânt strâns împachetate, decurente pe picior, de culoare roz sau alb, în stadiu tânăr decolorându-se treptat odată cu atingerea maturităţii. Piciorul este prezent sau absent, 0,5-5 x 0,3-1 cm în diametru, dispus lateral sau excentric, de formă cilindrică, păros, de culoare roz deschis sau alb, plin, neted, de consistenţă fibroasă (fără valoare culinară). Carnea este albă sau albă cu nuanţe roz (var. roseus), măsurând aproximativ 0,5-0,8 cm în diametru, cu un gust plăcut dar inodoră. 

FI PRIMUL CARE AFLA NOUTATILE DIN CLUBUL CIUPERCARILOR Conecteaza-te cu noi!

Afla mai mult